Scriam zilele trecute pe blog despre cramele de spumant Rhein, de la Azuga, apartinand companiei Cramele Halewood.

Cred ca se cuvine - in plus fata de cele scrise acolo, si care constituie, de fapt, doar un jurnal de week-end - sa spun cateva cuvinte.

Cred ca se cuvine - in plus fata de cele scrise acolo, si care constituie, de fapt, doar un jurnal de week-end - sa spun cateva cuvinte despre spumante, in general, si despre cele de la Azuga, in special.


De ce "spumant" si nu "sampanie"?
Mai intai, de ce "spumant" si nu "sampanie"? Pentru ca, desi metoda folosita este similara, potrivit legislatiei internationale, "sampanie" se pot numi doar acele vinuri realizate dupa metoda traditionala (cu fermentare in sticla) si care provin din regiunea Champagne din Franta.

Este o forma de protectie a produsului si a viticultorilor francezi, care au lansat si au promovat
"sampania", printr-o calitate dovedita de-a lungul sutelor de ani, astfel incat - cred ca ar trebui sa fim de acord cu totii - merita sa nu fie supusi concurentei neloiale din partea nimanui. Asa ca orice alt producator din lume poate scrie pe eticheta - cel mult - "produs dupa metoda Champenoise", ca sa nu existe dubii asupra locului de origine. In afara de "metoda clasica" (fermentarea in sticle), mai exista metoda fermentarii in tancuri (aceasta din urma este mai rapida, prin urmare mai eficienta economic, insa connaisseur-ii apreciaza mai mult, de regula, spumantele obtinute prin metoda traditionala).

De ce "spumant" si nu "spumos"?
Apoi, de ce "spumant" si nu "spumos"? Aici se cuvine facuta o precizare la fel de importanta: spumantul este acela al carui continut in dioxid de carbon provine exclusiv din fermentarea continutului, si nu este adaugat ulterior. Spumosul este vin mai mult sau mai putin obisnuit, caruia i s-a adaugat (impregnat) dioxid de carbon. Diferentele de calitate sunt adesea destul de mari, spumosul fiind un vin fara mari pretentii, de regula mult mai ieftin si cu gust mai vulgar.
Apoi, e bine de stiut ca la Azuga s-a produs spumant de mai bine de 110 de ani, si anume de la 1892, cand a luat nastere acolo Rhein & Cie, apartinand unui comerciant german care a ales locul atat pentru conditiile climaterice, pentru apropierea de podgorii si pentru usurinta cu care putea transporta produsul finit catre orice colt al tarii.
Neamtul - ca nemtii, deh! - s-a apucat temeinic de treaba si-a construit o pivnita supraterana, cu pereti grosi si dubli, din caramida, cu o "perna de aer" la interior, astfel incat aproape oricat ar fi de cald sau de frig afara, temperatura dinauntru se mentine relativ constanta, in parametrii ideali pentru obtinerea spumantului. Pivnitele Rhein sunt in picioare si azi, ba - mai mult - tot in interiorul lor se fermenteaza, in sticle asezate pe rasteluri speciale, spumantele.

Fermentarea spumantului in sticle este un proces de durata si presupune multa atentie si multa munca. Se poate spune, din acest punct de vedere, ca e un proces in care se "toarna" mult suflet. Timp de 12 luni, sticlele stau intepenite in rastelurile cu pricina in diverse pozitii, sunt scuturate la anumite intervale, rasucite cu o optime de cerc aproape zilnic (procesul se numeste remuaj), verificate bucata cu bucata. La inceput, sticlele sunt astupate cu un dop provizoriu, ferecat cu un dispozitiv din sarma tare, ca sa nu cumva sa sara. Dopurile cu pricina au o forma speciala, astfel incat sa colecteze intr-o zona anume drojdiile ramase in urma fermentarii. La un moment dat, fiecarei sticle i se scoate dopul provizoriu, impreuna cu drojdiile colectate in gatul sticlei, astfel incat lichidul dinauntru sa ramana limpede, pur (operatiunea se numeste degorjare).

Cu ocazia degorjarii, se pierde si o parte din lichidul continut. Sticlele se completeaza cu asa-numitul "lichid de expeditie" sau "de dozaj", un sirop in functie de care si spumantul ajunge sa fie clasificat in functie de cantitatea de zahar (extra brut, brut, sec, demisec, dulce). Sampania care nu este deloc dulce se numeste "extra brut", cea imediat urmatoare ca grad de dulceata este "brut", apoi urmeaza sec, demisec, dulce.

Cu ce se bea sampania?
Majoritatea specialistilor sunt de parere ca (in afara de utilizarea cea mai raspandita, de bautura pentru ocazii deosebite) sampania este unul dintre cele mai "generoase" tipuri de vin, care merge in combinatie cu foarte multe mancaruri, de la aperitive pana la desert.
Cea mai utilizata combinatie este cu icre negre si cu stridii, insa sampania brut merge cu oua, mancaruri cu ciuperci, branzeturi cu pasta dura (gen parmezan), fructe de mare (in special lobster), legume, pui, miel, dar si cu mancare chinezeasca (aciditatea sampaniei completeaza fericit condimentele folosite in bucataria asiatica). Sampania demisec sau dulce merge cu marea majoritate a deserturilor.

Cele mai scumpe tipuri (nu marci) de sampanie
In mod traditional, sampania se produce dintr-o combinatie de vinuri din struguri albi si rosii (chardonnay, pinot noir si pinot meunier), dar rezulta un vin alb.
Atunci cand, insa, sampania alba provine exclusiv din vin alb chardonnay, se indica pe eticheta "Blanc de Blancs" si merge foarte bine la mancaruri usoare (peste, fructe de mare, legume) sau chiar si inainte de masa, ca aperitiv.
Cand avem de-a face cu o sampanie alba provenind din vinuri rosii (pinot noir sau meunier) aceasta se numeste, generic, "Blanc de Noirs" si se asorteaza cu mancaruri mai pline, cum ar fi carnea si branza.

Cunoscatorii spun ca sampania Rose este ce mai "prietenoasa", atat prin textura, consistenta, cat si prin multiplele ei asortari culinare (tot in functie de gradul de dulce, evident). Culoarea rose se obtine, de regula, prin adaugarea de vin pinot noir (rosu) in timpul celei de-a doua fermentatii.